*over-exposed and under-appreciated*

A sad thing is sad, a sad fact is reality. And the reality is that the rainbow girl has lost her colours to a dream. In fact, I think we should call her now rain girl, as I find it more suitable with her moist and self-pitty attitude.
And even though we should not worry, as there are still friends and chocolate on this world, I fear the weeks to come.
It's not the fact that she is frail, it's the fact that I don't know what to do to cheer her spirit. And even if I could do with the rain, I hate having it all over my kitchen and bathroom floor, or even in my soup, while I eat. As all she does at some times is stare into a fix point, with rain all over her face, pouring salty tears on her cheeks.
As I said, a sad thing is sad, but a sad fact is reality. And the reality is that she is so tired of being me.

My life consists of fast turning pages

Yesterday I bought 5 beautiful books, each speacial to my beautiful and strange collection. For I fear that no one has ever tried to mix bed time stories with Tolstoi and Goethe.
"Basmele românilor"
"Visul unei nopţi de vară", William Shakespeare
"Crocodilul din hamac", Gerda Anger-Schmidt, Winfried Opgenoorth
"The Shining", Stephen King
"Drept de viaţă şi de moarte", Amelie Nothomb
As a child, I got nightmares from Stephen King's "Misery" and "Carrie", for which I never tried it again.
As a mature person, I find Amelie's books a feast for the mind and spirit.
Currenly reading:
"Partida de biliard de la 9 si jumatate", Heinrich Boll
"Little Women", Louisa May Alcott

Ush, if I could just turn this last page and go to sleep...

fighting with myself

She cheated on him. He hit her. I hate them both for what they represent, but I love them for what they are, as they are dear to me. I cannot stare them in the eyes, for I feel that I am the one to blame. I do not agree with her, but I would never turn my back to a friend that needs me. And I could never hurt her, as she is a very important piece of my soul. But his suffering disturbes me, it trembles my heart and makes my mind twist, as her betrayal is more than he can endure... too much to bear and keep within yourself. Though it is hard not to judge her, hitting her would mean much more pain for him than for her. As every hit falling on her, all of her small bruises, her wounds, are marks on his soul. I remember when I was a girl, I remember I would fight my little sister. I would feel like every tiny punch that hit her soft white skin was a wound on me. I felt my heart pounding, not just with rage, but trying to escape my hurtful chest, while my lungs were so close to explode I could hardly breathe. Every breath I took was as if the air was ash.
I remember that after the moment faded away and the fight had stopped, I would reach my hand to my heart to make sure it was still alive. And it was. It was desperately beating inside of me, probably afraid of my insatiable fury against me.
I wish she knew this. I wish she knew I regret all of our foolish fights, from then and now. I wish I had told her that I felt so furious of myself back then, that I was nothing more than a child, a child driven by the guilt and fear that she will resent me. Somehow she forgave me. But I will never think proudly of myself for being that sister. And that's why I lost back then, and that's why I lose today.

Anestezic

"Substanta prin care se obtine pierderea temporara si reversibila a sensibilitatii intr-o portiune a organismului prin actiune locala asupra terminatiilor si fibrelor nervoase senzitive."
Da, de asta am nevoie. Te rog, ridică-te din pat. E miezul nopții, îmi crapă capul de durere, fă ceva. Aleargă până la bucătărie, adu-mi un pahar cu apă, să-ți simt pașii pe gresia rece... Vreau să faci ceva să-mi treacă.
Dar tu îmi dai o pastilă și un pahar cu apă, după care te bagi în pat lângă mine. Și-ți lipești tălpile înghețate de trupul meu, în timp ce te cuprind în brațe.
Ne prăbușim printre cearceafuri și vise, doar ca să ne trezim printre mașini și corporatiști triști, pictați în culori monotone...

1001 Oameni buni și frumoși. Episodul 3: Tata, un om simplu

Tatăl meu e genul de uriaș puternic și mândru ca un taur, dar copilăros și jucăuș ca un câine. Nu mai spun de credincios. Seamănă cu Hagrid, cine a citit cărțile Harry Potter știe la ce mă refer. Tata chiar are un câine cu trei capete, nu glumesc.
E omul care a luat și din "împărtășania mielului", dar care, așa cum ar spune și Heinrich Boll, s-a înfruptat și din "împărtășania bivolului". Mă refer la faptul că deși acum își găsește echilibrul și liniștea în blândețe, în non-violență, într-o neabătută voință către un ideal de bunătate și egalitate,au fost momente când m-am simțit înfricoșată de el și povestea vieții lui violente, plină de compromisuri și decadență. Să nu vă imaginați totul prea dramatic, dar dacă l-ați cunoaște, ați recunoaște în el o năzuință, o sete către valori și virtute, care sper că la un moment dat va răsări în orice om. Acest gen de sentiment este ca sămânța de bambus chinezesc. Ea nu răsare decât în 5 ani din momentul în care a fost sădită. La început, e doar un muguraș fraged și fragil, dar care își dezvoltă o minunată rețea de rădăcini care îi vor asigura hrana și puterea de a crește într-un an cât în 5.
Dar să revenim la tatăl meu. Cred că lucrul care îl caracterizează cel mai limpede este pasiunea. Pasiunea pentru credință, pentru oameni, pentru muncă, pentru natură și pace, pentru bicicleta lui și pentru fotbal, pentru Steaua și pentru noi, cele 3 fete ale lui. Tata este o inimă de copil într-un trup de adult. Iar atunci când își ia o pereche de ghete noi, recunosc în ochii lui bucuria aceea inocentă, precum și dorința neabătută de a le lustrui și a dormi cu ele. Și când își trece mâinile noduroase peste fruntea mea, îmi dau seama că oricâți ani ar trece, tata tot o să se bucure de copilăria care îi ignoră părul cărunt.
Aș fi vrut să vă scriu mai multe despre el, dar mi-am dat seama că nu i-ar plăcea, că ar strâmba din nas și că poate copilul din el ar roși. Așa că las magia cântecului să acopere cuvintele mele simple, dar calde. Te iubesc, tata.

totul e bine când se termină cu bine

Problemele mele sunt mai profunde: sunt îndoieli legate de credință. Am o singură certitudine: există un univers paralel, spiritual, care interferează cu lumea în care trăim. În afară de asta, tot restul - cărți sacre, revelații, ghiduri, manuale, ceremonii - toate mi se par absurde.
Paulo Coelho, Aleph

Unii spun că viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce aștepți. Eu cred altfel.
Atunci când sunt de mână cu prietena mea cea bună, în timp ce mă plimb prin Cișmigiul plin de lumini, în timp ce îmi strecor degetele printre paginile unei cărți care îmi place, primul pas în cărturești, parfumul de ceai și cărți, toate aceste lucruri mă fac fericită. Și timpul trece atât de repede când suntem fericiți.
Pe de altă parte, când aștept un tramvai care întârzie, un mesaj care nu mai vine, când aștept la abonamente sau la programare la medic, când sun la Speed Taxi și stau câte 10 minute pe fir ca să mi se spună că nicio mașină nu este disponibilă... păi, toate aceste lucruri parcă dilată secundele în ore și orele în luni.
Am stabilit deci că, cel puțin pentru mine, viața nu e ceea ce se întâmplă în timp ce aștepți. Un singur lucru e cert, însă. Avem nevoie și de fericire, și de tristețe, în existența aceasta a noastră. Avem nevoie să râdem și să plângem. Pentru ca timpul să nu treacă nici prea repede, nici prea încet. Așa, totul se echilibrează și putem gusta fiecare zbatere a aripilor noastre de fluture...
Azi mi-a revenit pofta de a scrie și de a citi. Azi, în timp ce mergeam pe stradă acasă, totul mi s-a părut atât de limpede. M-am regăsit. Și geanta mea cea bej m-a regăsit(mulțumesc Boschi). Iar cele două cărți noi(mulțumesc Hani) mi-au zgândărit apetitul pentru cele mai puțin noi pe care trebuie(repet, trebuie)să le termin înainte de a le termina pe acestea.
Încă un lucru, înainte de a sfârși o zi minunată alături de cele mai dragi ființe mie. Mulțumesc pentru bușitura care o să-mi aducă aminte și mâine de clipele frumoase petrecute împreună. Da, Roman, îți mulțumesc și ție!

Mairi Campbell and Dave Francis - Auld Lang Syne

Asculta mai multe audio traditionala

Be nice to me, I had a good year

But the last few days got me.

The anual existential crisis is like casual chicken pox. The only problem is that you get it at least once a year. I thought I'd be lucky this year and trick it, but here I am, next to my old tea and my new kettle, with piles of clothes and books all around me. I'm right in the middle of it and it's so annoying and frustrating thinking that I was so close. But hey, if I'm lucky, it will be my late anual existential crisis for 2011 and my early anual existential crisis for 2012. Happy New Year, 2013!

Până trece furtuna...

Anouk - Lost

Asculta mai multe audio rock

N-am rochiile mătăsoase de noapte pe care le au femeile din filme. Întotdeauna mi-au plăcut rochiile lor vaporoase, tivite cu dantelă. Eu de obicei dorm într-un tricou vechi, fie cu Winnie the Pooh, fie cu Homer Simpson, fie cu cămașa ta...
N-am pielea și zâmbetul femeilor care apar la televizor. Nu am dinții lor albi și nu sunt la fel de elegantă, nici pe departe. Uneori mă împiedic de propriile tocuri prin bălți, alteori provoc bălți de mai mari sau mai mici dimensiuni. Știu una în baie în care puteai sa pescuiești, bine că a fost plecată colega de cămin.
N-am nici pe departe formele perfecte ale femeilor din reviste. Uneori uit să mă privesc în oglindă înainte să ies, doar ca să realizez în lift că ceva nu e în regulă. Mai exact, am o dâră de negru intens chiar pe frunte și vecina cea în vârstă, alături de pechinezul ei Rochi(Rocki? Rocky?) mă privesc critic. Cățelul ăla mă urăște, dar e singurul din lume, ceilalți câini mă adoră.
Cert e că nu sunt ca și femeile alea. Nu am aproape nimic în comun cu ele. Doar că am aceeași inimă de femeie în care se cuibăresc atâtea vise. Poate în a mea sunt sau au fost prea multe vise. Și nu am de ce să lupt cu ele, ele sunt pixeli, fotoni, cerneală pe coperți care se îngălbenesc în timp. Dar eu nu.
Cred că cel mai teamă ne este de lucrurile pe care nu le înțelegem sau nu le cunoaștem, altfel nu înțeleg cum încerc să imit toate femeile astea lipsite de conținut, de teamă ca realitatea care se ascunde în mine să nu-mi deșire toate visele. Așa că ascund tot ce e frumos, blând, curat și cald în locuri îndepărtate de mine.
Ascund femeia de pe copertă care te-a privit în ochi și ți-a spus că te iubește. Ea poartă gene false și pantofi cu toc, luați la reduceri. O șterg în fum de țigară, miros de bere și parfum ieftin. Urmele ei se pot găsi pe străzi, prin luminile triste de Crăciun, pe treptele blocurilor și pe perna ta. Da, e acolo. Și doarme și se strânge în brațele tale și râde ca tâmpita când o scarpini în cap și sforăie de trezește vecinii. Sau aia eram eu?
Nu port rochii de seară din mătase ca în filme. Și mi-e teamă să mă mai înfășor în vise, mi-e teamă să nu le pierd prin cămașa ta, pe perna sau cearceafurile tale. Așa că le ascund. Le trimit departe, până trece furtuna...

Povestea florii de cicoare

A fost odata o floare. Dar nu orice floare, ci o floare care traia intr-o tara indepartata, peste cele 7 mari, o tara fermecata, numita "Tara Umbrelor". Probabil mai-marii tarii, cand au denumit-o, s-au gandit ca ar fi reprezentativ numele pentru lumea aceasta. De ce? Pentru ca ei traiau in intuneric, soarele nu rasarea niciodata, iar singura lumina era cea selena. Din cauza lipsei de lumina, pana si Luna era depresiva si din cand in cand inghitea cate un meteorit. Intr-o criza acuta de nevroza, si-a dorit sa se spanzure, dar Universul, fiind ironic, a lasat-o sa pluteasca in voie printre stele, fara posibilitatea sa atarne cu o forta gravitationala de 7.34x1022x9.8 = 73514.504 N, in conditiile in care acceleratia gravitationala si-ar pastra aceeasi valoare de 9.8 m/s2.
Dar sa ne intoarcem la floarea noastra.
Tot ce facea ea cat era ziulica de mare era sa numere stelele, sa priveasca cerul in cautare de constelatii noi si sa cante atunci cand o apuca plictiseala. Va dati seama ca primele doua activitati de pe lista erau deja un chin pentru ea, fiind o experta in ale astronomiei, astrologiei si tarotului. Invatase fiecare coltisor de univers, stia cum se numea fiecare stea si bininteles, toate ii pareau niste ingamfate si niste nesuferite. Toate se mandreau cu lumina lor, dar erau atat de reci si gretoase, incat nici una nu se apropia cat sa o lase sa se incalzeasca. Singurele cu care se intalnea si petrecea erau cometele, dar ele veneau foarte rar in vizita si niciodata nu stateau prea mult.
- Hei, floricico, ce faci, fato? Cum merge cu fotosinteza?
- Buna, dragelor, ce ma bucur sa va vad!
Dar nu trecea mult si dispareau, lasand in urma lor dare colorate si stralucitoare.
Floricica noastra se plictisea teribil intr-o zi, cantand la chitara ei micuta, cand, de-o data, auzi un sunet de trompeta... Ce sa fie oare?
Inca o data sunetul misterios se facu auzit. Acum era chiar mai puternic... Floricica incerca sa isi intinda gatul lung peste dealurile din fata casei ei si observa cateva scantei...
- Hei, cine e acolo? Imi ardeti gardul cu focul vostru!
Intr-un moment de liniste, pe floricica o trecura toate spaimele, caci apoi sunetele de trompeta devenira si mai puternice, si parca cineva scartaia la o vioara dezacordata.
Cand deja incepu sa distinga sunetele din ce in ce mai bine, se trezi nas in nas cu un nor. Si norul nostru era cel care scoatea toate aceste zgomote bizare, pentru ca, sa ma credeti pe cuvant, plangea de ti se rupea inima. Scancetele te zgariau pe suflet, dar si pe creier, iar din cand in cand, sufla intr-o batista imensa. Asta justifica sunetul de trompeta, deci.
- Ce e cu tine, norule? De ce plangi?
Norul se opri o clipa, se uita la floricica si incepu sa toarne cu lacrimi si mai abitir. Cand sa-si sufle nasul, mici particule din jurul lui luara foc.
- Alooo, vezi ca-mi arzi frunzele!
Norul o privi cu atentie si incepu sa turuie:
- E groaznic, e pur si simpu groaznic!
- Ce e groaznic?
- Universul asta, se crede asa de smecher! spuse el printre sughituri...
Si se puse din nou pe plans.
Floricicai i se facu mila de el.
- Dar ce e cu Universul? De ce esti asa de suparat pe el?
- Pentru ca am fost sa dau examenul de stea albastra si... si... mi-a spus ca n-am sa fiu niciodata o steaaaa!
Norul deja plangea mai tare decat inainte, iar Floricica se temea ca are sa-i arda tot gardul pe care si-asa si-l luase cu mari eforturi.
- Dar de ce vrei sa fii o stea?
Norul isi ridica ochii inrositi din batista si o privi pe floricica.
- Dar tu de ce vrei sa fii o floare?
Floricica facu ochii cat cepele si intreba mirata:
- Dar de unde stii ca vreau sa fiu o floare?
- Pentru ca te-am auzit mereu cantand ca ti-ai dori sa infloresti primaverile... Ai o voce foarte frumoasa, de soprana, sa stii.
Floricica se inrosi toata.
- Norule, dar de ce Universul ti-a spus ca n-ai sa fii niciodata o stea?
- Pai... am picat testul de lumina... spuse el printre sughituri. Trebuia sa luminez deja daca era sa fiu o stea... Asa, o sa raman o masa de gaze care se va plimba prin lume singura si trista...
- Ooo, nu se poate asta! Trebuie sa mai incerci! Eu n-am sa renunt niciodata sa fiu o floare!
Cuvintele Floricicai ii mersera Norului la inima, pentru ca se apropie de ea sa o imbratiseze. Ea isi deschise frunzele sa-l primeasca, dar un lucru ciudat se petrecu.
O lumina albastruie se desprinse din inima Norului si ii aprinse intreaga faptura. Devenea o stea!
Uimita de minunatia care se petrecea in fata ei, Floricica ramase cu gura cascata. Nici nu observa ca lumina de la noua stea ce se nastea in fata ochilor ei o mangaia si mici petale ii apareau, toate colorate in albastru. Era, deci, o cicoare, asa-zisa "Albastrea"!
Asa, dragi copii, am invatat o poveste minunata si o lectie frumoasa: nimic nu creste in umbra. Nu mai ascundeti ce e frumos in sufletul vostru, nu va putea inflori in intuneric.
Si-am incalecat pe-o sa... Si v-am spus povestea asa!